marți, 2 iunie 2009

Dincolo de bacalaureat, falimentul sistemului

"Romania Cultural "a publicat un grupaj, realizat cu sprijinul unor profesori care au lucrat sau lucrează în învăţămîntul preuniversitar sau care predau la facultăţile de Litere din Bucureşti şi Cluj, despre situaţia critică în care a ajuns învăţămîntul românesc. Dezbaterea problemelor grave din educaţie a fost impulsionată şi de numeroase mesaje, semnale şi sugestii care s-au primit la redacţie .
De ce nu mai vreau să fiu profesor examinator la bac
Autor: Georgiana SARBU
Iunie 1998. Mă pregătesc, într-un orăşel de provincie, să dau examenul de bacalaureat. Nu sînt foarte speriată, poate doar emoţia specifică. Am făcut meditaţii intens, mă pregătesc să dau la Facultatea de Jurnalism. Surprize, surprize. Aveam să pic la matematică. Cu 10 la toate celelalte materii. Plînsete, reproşuri materne şi paterne. O iau de la capăt. Mai am o şansă în sesiunea din august (cînd trebuie să dau din nou toate probele, încă nu se dăduse legea potrivit căreia susţineai doar materia nepromovată). Ne gîndim la o şpagă bine plasată, nu prea ştim „regulile“, părinţii mei sînt oameni simpli, de la ţară. Nu-i nimic, mai fac o meditaţie, poate de data asta putem copia şi nu se mai repetă nenorocirea. Bucuroasă, trec cu 10 de probele orale, sar de română, scris, unde îmi pică unul dintre subiectele mele preferate – comparaţie între Liviu Rebreanu şi Marin Preda privind „imaginea ţăranului“. Am scris 16 pagini, mi-am asigurat o notă mare, gîndesc eu. Şi gîndesc bine. Iau 10. Dar la matematică situaţia se repetă. Pic cu... nici nu mai are rost să spun. Supraveghetorii au făcut exces de zel (bravo lor, unde s-ar ajunge cu frauda?!) şi nici n-am putut să întorc privirea, ce să mai copiez după cineva... Media mea, cu nota sub 5 la mate, era mai mare decît a primului admis. Preşedintele comisiei, un om pe care nu-l văzusem în viaţa mea (era dintr-un alt judeţ), mă cheamă telefonic la liceul în care s-a dat examenul şi îmi spune că nu a văzut aşa ceva în viaţa lui. Îi pare rău, a aşteptat o oră înainte de a publica rezultatele. Mi-a spus că a citit cea mai bună lucrare la română din ultimii zece ani. Tocmai de aceea ţinea să o cunoască pe fata care luase 10 la română şi 1,75 la matematică. Merge cu mine la profesorii care mi-au corectat teza la matematică şi îi roagă „să facă ceva“ la contestaţie. Sînt singură, îmbrăcată sărăcăcios. Plînsă. Nu pot face nimic. Am plîns în noaptea aceea cît pentru o viaţă întreagă. La ce-mi folosise să citesc Istoria lui Călinescu sau Arca lui Noe sau Scriitori români de azi, dacă nu eram în stare să fac o ecuaţie sau o integrală?

Peste o săptămînă îi scriu ministrului – Andrei Marga, pe atunci. De fapt, inspectorul adjunct al judeţului îmi face un memoriu prin care îi roagă să-mi permită transferul la un liceu cu profil uman ca să evit examenul la matematică. Primesc peste trei luni un răspuns de la Liliana Preoteasa. Nu se poate. Dar îmi urează succes în noua formulă a bacului: nu voi mai susţine bacul următor la 4 materii, ci la 7. Cinic, nu? Sau poate că nu am dreptate. Trebuia să mă gîndesc din timp să mă transfer la un liceu cu profil uman. Aşa aveam să încep meditaţiile la matematică, de patru ori pe săptămînă, o experienţă traumatizantă, terminată deseori cu plînsete pe care proful (acum sînt amuzată) o numea smiorcăială: „Văr-zet! Ai făcut văr-zet!“, îmi spunea după fiecare integrală rezolvată greşit. Nu reuşeam să-mi opresc lacrimile care parcă se adunau într-un rezervor invizibil în gît, ca mai apoi să se reverse vertiginos.

Aceasta a fost experienţa mea legată de examenul de bacalaureat. De ce vorbesc acum despre asta? Pentru că nu am mai dat la Jurnalism, ci la Litere, şi peste patru ani (după ce, graţie bacului traumatizant, n-am avut nici o restanţă!), după un masterat şi un doctorat, iată-mă: sînt şi eu profesor. Elevii mei sînt şi ei în faţa bacului.

Anul acesta însă am refuzat să mai merg la bacalaureat ca examinator. Din două motive. Pe unul dintre ele cred că l-am expus deja. Al doilea – nu mai sînt capabilă de compromisuri. Anul trecut am avut prima şi ultima experienţă ca profesor examinator pentru proba orală de limba şi literatura română. Sîntem chemaţi duminica (cu o zi înainte de începe-rea concursului) pentru „prelucrare“. Prelucrarea regulamentului. Preşedintele comisiei, un universitar din provincie (Craiova, parcă), ne roagă „să fim atente, să nu se creeze probleme de nici un fel“ (?!). Cam ambiguu, nu?

A doua zi, începe examenul. Elevii au venit în uniforme, puţin emoţionaţi, dar păreau să se fi pregătit (a nu se înţelege că erau de 10, dar se vedea că nu neglijaseră materia). Nu trece o oră şi primim vizita unei secretare care îi şopteşte ceva colegei mele. O întreb din priviri ce voia. „Eleva asta (şi pune degetul pe listă) e fiica nu ştiu cui... şi zice că a învăţat, da’ că e puţin emotivă...“. „Şi?“, fac eu neînţelegînd unde bate. „Şi cică merită 10.“ Copila avea un subiect simplu, ceva legat de un roman de-al lui Rebreanu, mi se pare că despre expunerea subiectului. Dar ea nu citise romanul, ci un rezumat. Peste alte douăzeci de minute, primim chiar vizita preşedintelui comisiei. Urma să fie ascultat băiatul cuiva. Şi ca să se asigure că va primi 10, rămîne în sală cît timp e ascultat. Copilul se poticnea, scena era penibilă. Preşedintele, imperturbabil. Atunci mi-am jurat că e ultima oară cînd merg la bac.

Dar experienţele mele neplăcute legate de „să fii atentă cu X, cu Y“ nu s-au terminat aici. Anul acesta, în ultima zi a anului şcolar, cînd toată lumea se pregătea de serbare, primesc la şcoală vizita tatălui unui elev. Acelaşi care, cu o zi înainte, mă rugase „să-l salvez, să fac ceva“. Adică să-i pun fiului patru note de 10. De atîta avea nevoie ca să promoveze şi să intre în bac. „Dar ştiţi că are foarte multe absenţe? (Tatăl obţinuse o scutirică foarte bine ticluită, avizată medical, deşi elevul absenta cînd avea chef, de exemplu la mijlocul programului dintr-o zi.) A rămas corigent pe primul semestru cu media 4, de ce nu aţi încercat atunci să luaţi măsuri?“ Văzînd că nu are sorţi de izbîndă, devine iritat: „Da’ nu-nţeleg ce aveţi de cîştigat dacă nu intră în bac?!“. Şi tonul acesta nu reprezintă nimic în comparaţie cu acela din ziua următoare, cînd află că fiul mult protejat a rămas corigent la română. Sînt chemată în faţa cancelariei de acelaşi tată, care îmi şopteşte de această dată (pentru că oamenii care se ocupă cu securitatea erau la doi paşi) pe un ton tăios: „Discuţia noastră nu se va termina aici. O să am grijă să ne mai întîlnim, veţi mai auzi de mine...“. Mai tîrziu aveam să aflu că lucrează la SRI. Probabil de acolo şi-a însuşit abordarea aceasta. Mă întreb dacă profesoara de geografie a avut parte de aceeaşi vizită, pentru că nici la materia dumneaei nu promovase. Şi mai am o nedumerire: avînd atîtea absenţe, cum de a reuşit totuşi să promoveze la celelalte discipline? Oricum, Andrei, căci acesta e numele lui, nu e singurul pe care nu l-a interesat româna înainte de bacalaureat. Am fost şocată de doi elevi cărora, cu o săptămînă înainte de încheierea anului şcolar, le-am mai dat o şansă: încă o lucrare. Au masacrat lumea Moromeţilor. Marin Preda s-ar răsuci în mormînt. Citez: „moromeţi e un roman interbelic“. Sau „Ana Baciu, fica lui Ştefan Ghiorghidiu...“. Slavă Domnului că asemenea exemplare există în număr redus (dar ele există, să ne înţelegem, la fiecare clasă)!

Citeste mai departe
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=10497

4 comentarii:

Dumitru Caruntu spunea...

Interesante observaţii. A şaptea dimensiune

Sorin Borodi spunea...

Am incercat aici sa despic firul in 4.Sau mai mult.......
http://sorinborodi.wordpress.com/?s=infractional

Miscarea de Tineret spunea...

De ce nu mai scrieti pe blogul asta?!

fotograf Maria spunea...

interesant articolul, foarte obiectiv