Financial Times-Despre coruptia din Romania

Oligarhia transpartinică din România scapă basma
curată la raportul CE -Financial Times

Rapoartele Comisiei Europene ce vor fi publicate miercuri sancţionează Bulgaria, dar lasă neatinsă România, dând astfel câştig de cauză oligarhiei transpartinice care a simulat doar schimbarea pentru a adera la UE, oferind în schimb contracte pentru proiecte de infrastructură, scrie Financial Times.
Cei doi premieri Adrian Năstase şi Călin Popescu Tăriceanu sunt exponenţii "oligarhiei transpartinice" care protejează corupţia adânc înrădăcinată, simulând reforme doar pentru a mulţumi Bruxelles-ul şi acordând contracte pentru proiecte de infrastructură unor companii influente în vechile state membre, afirmă istoricul Tom Gallagher într-un comentariu intitulat "Cum a lăsat UE România să scape basma curată", publicat de Financial Times.
"Uniunea Europeană se mândreşte cu faptul că ar fi o entitate progresistă capabilă să proiecteze în Est, pe terenuri odinioară ostile, valori şi instituţii esenţiale pentru buna guvernare şi succesul economic. Corupţia rămâne adânc înrădăcinată, iar eforturile de a o combate sunt blocate la nivel înalt. Bulgariei îi vor fi aplicate unele sancţiuni, dar România, acum al şaptelea stat UE ca mărime, va scăpa în mare parte neatinsă", scrie Gallagher.
"Cu excepţia unor scurte interludii de reformă, puterea politică a fost deţinută în cele două decenii de la comunism încoace de un set restrâns de partide şi grupuri de interese economice. Ele sunt formate dintr-o oligarhie transpartinică, ce se bucură de o relaţie simbiotică şi care sunt hotărâte să nu poarte nicio răspundere în faţa legii sau să se supună constrângerilor de la Bruxelles", consideră istoricul britanic, autor al volumului "Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace".
"Doi premieri succesivi, Adrian Năstase, un social-democrat, iar din 2004 liberalul Călin Popescu Tăriceanu au remarcat că atenţia UE era mai degrabă spasmodică, deoarece se zbătea să absoarbă 12 noi state membre după anul 2000. Aceşti politicieni bogaţi şi urbani au lansat numeroase planuri de acţiune şi ritualuri de reformă care erau de fapt doar trucuri de relaţii publice menite să satisfacă eurocraţii cum că România ar fi preocupată de internalizarea normelor şi valorilor europene. Elita a jucat pe degete diferitele braţe ale structurii multistratificate a UE - Comisia, Consiliul şi Parlamentul - şi a făcut lobby cu aviditate pentru a-şi asigura intrarea cu o agendă minimă de schimbare. Asul din mânecă a fost capacitatea de a oferi contracte pentru proiecte de infrastructură unor companii care beneficiau de influenţă atât la Bruxelles, cât şi în partidele ce dominau unele dintre statele cheie din UE".
"Astfel, UE a fost treptat dezarmată de o elită locală calculată şi versată în a simula schimbarea. România a devenit al 27-lea membru al UE la 1 ianuarie 2007 cu majoritatea reformelor vitale existând doar pe hârtie sau sub formă de promisiuni pe viitor. UE a acceptat o separaţie a puterilor de faţadă, prin care sistemul judiciar a fost în sfârşit eliberat de sub controlul executiv. Dar judecătorii au continuat să achite, să dea sentinţe derizorii sau să amâne cazurile politcienilor care s-au înfăţişat înaintea lor cu acuzaţii de corupţie. O economie din care statul s-a retras mult mai rapid decât din Marea Britanie a anilor de după 1979 a rămas sub influenţa reţelelor de afaceri strâns legate de principalele partide politice. Această alianţă păcătoasă este hotărâtă să împiedice valorile promovate de UE, cum ar fi responsabilitatea politică, guvernarea curată şi civismul activ să obţină vreodată un sens adevărat în contextul românesc", scrie expertul britanic."UE n-a reuşit să lanseze schimbarea când a devenit clar, după 2004, că România urma să adere cu aquis-ul comunitar complet, dar cu ţara încă în mare parte nereformată. Domnii Năstase şi Tăriceanu au remarcat că atunci când se apropiau termenele-limită pentru implementarea obiectivelor, oficialii de la Bruxelles, uneori sub presiune politică sau pentru a-şi salva imaginea, erau dispuşi să le dilueze. În anul dinaintea aderării, Bucureştiul sfida deschis UE refuzând să aprobe măsuri-cheie în lupta împotriva corupţiei. În 2007, Tudor Chiuariu, un ministru al justiţiei în vârstă de 29 de ani, numit în funcţie pentru a dezmembra o direcţie a procuraturii care investiga corupţia la nivel înalt, a discreditat public UE. Bruxelles-ul consideră acum că înlocuirea lui cu figură emolientă având în esenţă obiective similare înseamnă progres pe calea spinoasă a
Rapoartele Comisiei Europene ce vor fi publicate miercuri sancţionează Bulgaria, dar lasă neatinsă România, dând astfel câştig de cauză oligarhiei transpartinice care a simulat doar schimbarea pentru a adera la UE, oferind în schimb contracte pentru proiecte de infrastructură, scrie Financial Times.
Cei doi premieri Adrian Năstase şi Călin Popescu Tăriceanu sunt exponenţii "oligarhiei transpartinice" care protejează corupţia adânc înrădăcinată, simulând reforme doar pentru a mulţumi Bruxelles-ul şi acordând contracte pentru proiecte de infrastructură unor companii influente în vechile state membre, afirmă istoricul Tom Gallagher într-un comentariu intitulat "Cum a lăsat UE România să scape basma curată", publicat de Financial Times.
"Uniunea Europeană se mândreşte cu faptul că ar fi o entitate progresistă capabilă să proiecteze în Est, pe terenuri odinioară ostile, valori şi instituţii esenţiale pentru buna guvernare şi succesul economic. Corupţia rămâne adânc înrădăcinată, iar eforturile de a o combate sunt blocate la nivel înalt. Bulgariei îi vor fi aplicate unele sancţiuni, dar România, acum al şaptelea stat UE ca mărime, va scăpa în mare parte neatinsă", scrie Gallagher.
"Cu excepţia unor scurte interludii de reformă, puterea politică a fost deţinută în cele două decenii de la comunism încoace de un set restrâns de partide şi grupuri de interese economice. Ele sunt formate dintr-o oligarhie transpartinică, ce se bucură de o relaţie simbiotică şi care sunt hotărâte să nu poarte nicio răspundere în faţa legii sau să se supună constrângerilor de la Bruxelles", consideră istoricul britanic, autor al volumului "Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace".
"Doi premieri succesivi, Adrian Năstase, un social-democrat, iar din 2004 liberalul Călin Popescu Tăriceanu au remarcat că atenţia UE era mai degrabă spasmodică, deoarece se zbătea să absoarbă 12 noi state membre după anul 2000. Aceşti politicieni bogaţi şi urbani au lansat numeroase planuri de acţiune şi ritualuri de reformă care erau de fapt doar trucuri de relaţii publice menite să satisfacă eurocraţii cum că România ar fi preocupată de internalizarea normelor şi valorilor europene. Elita a jucat pe degete diferitele braţe ale structurii multistratificate a UE - Comisia, Consiliul şi Parlamentul - şi a făcut lobby cu aviditate pentru a-şi asigura intrarea cu o agendă minimă de schimbare. Asul din mânecă a fost capacitatea de a oferi contracte pentru proiecte de infrastructură unor companii care beneficiau de influenţă atât la Bruxelles, cât şi în partidele ce dominau unele dintre statele cheie din UE".
"Astfel, UE a fost treptat dezarmată de o elită locală calculată şi versată în a simula schimbarea. România a devenit al 27-lea membru al UE la 1 ianuarie 2007 cu majoritatea reformelor vitale existând doar pe hârtie sau sub formă de promisiuni pe viitor. UE a acceptat o separaţie a puterilor de faţadă, prin care sistemul judiciar a fost în sfârşit eliberat de sub controlul executiv. Dar judecătorii au continuat să achite, să dea sentinţe derizorii sau să amâne cazurile politcienilor care s-au înfăţişat înaintea lor cu acuzaţii de corupţie. O economie din care statul s-a retras mult mai rapid decât din Marea Britanie a anilor de după 1979 a rămas sub influenţa reţelelor de afaceri strâns legate de principalele partide politice. Această alianţă păcătoasă este hotărâtă să împiedice valorile promovate de UE, cum ar fi responsabilitatea politică, guvernarea curată şi civismul activ să obţină vreodată un sens adevărat în contextul românesc", scrie expertul britanic.
"UE n-a reuşit să lanseze schimbarea când a devenit clar, după 2004, că România urma să adere cu aquis-ul comunitar complet, dar cu ţara încă în mare parte nereformată. Domnii Năstase şi Tăriceanu au remarcat că atunci când se apropiau termenele-limită pentru implementarea obiectivelor, oficialii de la Bruxelles, uneori sub presiune politică sau pentru a-şi salva imaginea, erau dispuşi să le dilueze. În anul dinaintea aderării, Bucureştiul sfida deschis UE refuzând să aprobe măsuri-cheie în lupta împotriva corupţiei. În 2007, Tudor Chiuariu, un ministru al justiţiei în vârstă de 29 de ani, numit în funcţie pentru a dezmembra o direcţie a procuraturii care investiga corupţia la nivel înalt, a discreditat public UE. Bruxelles-ul consideră acum că înlocuirea lui cu figură emolientă având în esenţă obiective similare înseamnă progres pe calea spinoasă a curăţirii sistemului judiciar", constată Gallagher.
"În apărarea sa, UE susţine că a dat liderilor români şansa să implementeze reformele care ar duce la modernizarea de succes a ţării. Această inţiativă le-ar aparţine, iar influenţa UE ar fi limitată. Dar acesta este un argument puţin ingenios. Calendarul aderării, în special reformele din sferele justiţiei şi administraţiei, regionalizarea dezastruoasă prin care au fost canalizate fondurile, privatizarea sectoarelor strategice ale economiei şi ridicarea controlului asupra preţurilor au fost toate elaborate în avans de către UE", arată autorul comentariului din Financial Times.
"Foştii comunişti şi capitaliştii de carton care au devenit extraordinar de bogaţi prin manipularea unui sistem economic nereglementat după 1989 sunt printre beneficiarii majori ai fondurilor structurale în valoare de 30 de miliarde de euro care vin în ţară graţie contribuabilului european. Între timp, un exod uriaş de profesionişti talentaţi precum şi alte câteva milioane de muncitori provoacă grave crize pe piaţa de muncă şi reprezintă o bombă cu ceas din punct de vedere demografic. Aceştia sunt oamenii care au făcut sacrificiile pe care le-a cerut Bruxelles-ul şi ale căror interese au fost adesea trecute cu vederea în negocieri comode cu personaje care dispreţuiesc idealurile care mână chipurile înainte extinderea UE", scrie Gallagher.
"Nici un braţ al Uniunii Europene multistratificate nu s-a făcut remarcat în relaţie cu România, deşi anumite figuri din Comisie s-au comportat meritoriu când au văzut deraierea care se apropia. Poate că datorită unora dintre ei a fost dezvăluit şi raportul devastator cu privire la justiţia română realizat de experimentatul jurist belgian Willem de Pauw. Faptul că Marea Britanie şi Olanda sunt izolate în cadrul UE în apelul lor la o reacţie puternică împotriva corupţiei ce porneşte de la vârf în România este o devastatoare punere sub acuzare a inabilităţii UE de a apăra standarde minime de guvernare ce sunt cu siguranţă indispensabile, dacă doreşte să supravieţuiască drept o forţă influentă în lume", conchide istoricul britanic.
22 iulie 2008 07:50
senior reporter Valentina Pop
senior editor Luana Pavaluca