MAEŞTRI ŞI DISCIPOLI - MEDICAL UPDATE

scris de Dr. Sever Cristian Oana,
Redactor sef. Medical Update
http://www.medicalupdate.ro/
Revista IANUARIE-FEBRUARIE 2008

‚‚Nu pot să-i învăţ nimic, pot doar să-i fac să gândească.’’ Socrate

O disciplină devine matură atunci când începe să reflecteze asupra propriilor temeiuri. Acest proces de autoanaliză nu are un început sau un sfârşit bine definit şi depinde de maturitatea şi seriozitatea celor ce practică disciplina respectivă. Există discipline vechi, dar imature (medicina generală, de familie) şi discipline noi, dar mature (genetica medicală). Rigoarea cu care sunt pregătiţi discipolii unei discipline hotărăşte în ultimă instanţă şansa ei de maturizare precum şi prestigiul ei în faţa celorlalte discipline.
Medicina de familie din România este, din păcate, o disciplină imatură pentru că nu a început încă să reflecteze serios asupra propriilor temeiuri. Cauzele sunt multiple şi încep de la lipsa cercetărilor ştiinţifice la nivel naţional până la modul de selecţie a rezidenţilor şi componenţa catedrelor universitare de medicina familiei. Hotărârea Ministerului Sănătăţii de a transfera la medicina de familie toţi rezidenţii promovaţi fără loc de la celelalte specialităţi, probabil că poate fi motivată politic sau administrativ. Tehnic însă este un dezastru, deoarece vin în specialitate numeroşi tineri care nu şi-o doresc, iar catedrele sunt sufocate. Efectul pe termen lung este menţinerea medicinei de familie într-o stare de imaturitate servilă faţă de celelalte specialităţi.
MEDICAL UPDATE începe astăzi acest laborios proces de reflecţie asupra temeiurilor medicinei de familie. Prima urgenţă, în viziunea noastră, este modul cum pregătim generaţiile viitoare de specialişti deoarece pe umerii lor se va sprijini întregul sistem de sănătate din România. De seriozitatea pregătirii lor depinde soarta sănătăţii unui întreg popor. Nu ne vom limita doar la consideraţii teoretice, ci am introdus începând cu acest număr pagina rezidentului, pentru a-i sprijini practic pe rezidenţi şi pe îndrumătorii lor.
Relaţia instructor-rezident de medicină de familie trebuie refăcută de la zero. Nu voi recurge la exemplele patentate de celelalte specialităţi ci voi merge mai profund la relaţia maestru-discipol, unu la unu, faţă în faţă, pentru că numai aşa se poate construi un model durabil.
Meseria de profesor acoperă toate nuanţele imaginabile: de la rutina lipsită de farmec, până la exaltarea vocaţiei. Cuprinde numeroase tipologii, de la cea a pedagogului care distruge suflete, la cea a Maestrului carismatic. Prinşi cum suntem cu practica cotidiană, ne dăm foarte rar un pas înapoi ca să medităm la minunile transmiterii de cunoştinţe, la sursele falsităţii, la misterul predării. Ce-l învredniceşte pe un medic să predea unui student sau rezident, care este izvorul autorităţii? Şi invers: care sunt principalele tipuri de reacţii ale discipolilor? Problema i-a dat de furcă până şi Sfântului Augustin şi a devenit foarte sensibilă în climatul permisiv din zilele noastre.
Simplificând putem distinge trei tipuri de relaţii majore. O primă variantă, nefericită, este cea în care maeştrii şi-au distrus discipolii atât psihologic, cât şi în cazuri rare, fizic. Le-au înfrânt cerbicia, le-au consumat speranţele, au profitat de dependenţa şi de individualitatea lor. Viaţa medicală îşi are vampirii ei! A doua variantă, la fel de nefericită, este ilustrată de replica învăţăceilor. Discipolii şi-au subminat, trădat şi ruinat maeştrii, nu în ultimul rând pentru a le lua locul şi privilegiile. În Bucureşti singurul loc unde sunt săpate în marmură numele tuturor maeştrilor de la întemeiere, este la clinca medicală Colţea. Al treilea tip este cel al trocului, al unui eros de încredere reciprocă şi chiar iubire (‚‚discipolul iubit’’ de la Cina cea de Taină). Printr-un proces interactiv, osmotic, Magistrul învaţă de la discipol în timp ce îi predă. Intensitatea dialogului zămisleşte prietenie, în cel mai nobil sens al cuvântului. Ea poate conţine deopotrivă luciditatea şi iraţionalul iubirii. Toate aceste moduri de relaţionare, precum şi posibilităţile nelimitate de amestec şi nuanţare a lor au inspirat mărturii religioase, filosofice, literare şi ştiinţifice.
Ce înseamnă ‚‚a transmite’’ (tradendere) şi de la cine către cine este legitimă transmiterea? Nu este un accident că ‚‚trădare’’ şi ‚‚traducere’’ nu sunt din punct de vedere semantic prea îndepărtate de ‚‚tradiţie’’ (traditio = ceea ce ne-a fost înmânat).Unii au susţinut că predarea adevărată este o imitatio a actului divin de revelare a desfăşurării şi înfăşurării înăuntru a adevărului. Primele învăţături laice sau înaltele studii ştiinţifice sunt imitaţii ale unui tipar sacru, canonic care era comunicat oral. Dascălul nu este nici mai mult nici mai puţin decât un auditor şi un mesager, a cărui receptivitate – mai întâi inspirată, apoi educată – i-a permis să cuprindă cu mintea Logosul revelat, acel ‚‚La început a fost cuvântul’’. Sfântul Augustin afirma că orice teorie pedagogică este legată de enigma liberului arbitru. Ea trebuie să lupte cu premisa că nici poruncile Domnului şi nici măcar cunoaşterea dinainte a faptelor nu exclud voinţa umană. Discipolul este liber să se lepede de preceptele Maestrului, să le reevalueze, să le considere pur ipotetice. În ultimă instanţă, răspunderea îi revine spirtului individual, oricât de influenţat ar fi el, oricât de plămădit ar fi de alţii. Bărbaţii şi femeile înzestrate cu raţiune nu sunt câinii lui Pavlov. Acesta este sensul profund al observaţiei lui Socrate: ‚‚Nu pot să-i învăţ nimic, pot doar să-i fac să gândească’’.
Presiunea psihologică a mediului în care ne mişcăm face ca fiecare să fim purtătorii unei stări de spirit cu care ne încărcăm fără voia noastră. Pe ea o transmitem elevilor noştri prin gesturile şi cuvintele noastre. Iată de ce toţi suntem purtătorii de cuvânt ai cercurilor în care ne mişcăm, familie, mediu profesional, etnie, confesiune. Nici cel mai însingurat medic (cum e medicul de familie) nu vorbeşte în nume propriu când îşi îndrumă rezidentul. Mereu va avea o speranţă, o spaimă sau o credinţă care îl leagă involuntar de ceilalţi medici din specialitatea sa. Pe ei îi va reprezenta chiar şi atunci când nu va voi să recunoască asta. Nimeni nu-şi poate revendica o gândire complet autonomă, dar asta nu înseamnă că poate fi absolvit de responsabilitatea şi consecinţele actului său de formare şi îndrumare.
A-i învăţa cu adevărat pe alţii poate fi o întreprindere cumplit de primejdioasă. Maestrul adevărat ţine în palme fiinţa lăuntrică a ucenicilor săi, materia fragilă şi incendiară a posibilităţilor lor. Îşi pune mâinle pe ceea ce noi considerăm a fi sufletul şi rădăcinile fiinţei – e un contact a cărui versiune mai slabă, deşi metaforică e seducţia erotică. A-i învăţa pe alţii fără a nutri temeri serioase, fără a privi riscurile meseriei cu o tulburare respectuoasă e o frivolitate. A o face fără a ţine seama de posibilele consecinţe sociale şi individuale înseamnă a fi orb. A preda superb înseamnă a deştepta îndoieli în sufletul elevului, a-l antrena întru disidenţă. Înseamnă a-l pregăti pe discipol pentru despărţire. La sfârşit, un adevărat Maestru rămâne singur.